Pe cine încerc eu să mulțumesc? Pe Dumnezeu, sau pe oameni?

Întotdeauna am fost o persoană muncitoare și determinată. Dar, de ce simțeam o neliniște și presiune constantă pentru a atinge ceva la primul meu job? Care erau de fapt motivele din spatele atitudinii mele determinate?

Să fac o impresie bună

Sunt la muncă.
Termin ceea ce am de făcut înaintea termenului. Toți trebuie să știe.
Fac o greșeală. Încerc să o acopăr.
Șeful intră în birou. Deodată muncesc mult mai repede.

Cam așa au fost primele câteva săptămâni de la primul meu job. La fel ca majoritatea oamenilor, voiam să fac o primă impresie bună. Munceam din greu și învățam cât de mult puteam, cât de repede puteam.

Dar nu a durat mult pană când gânduri ca „dacă muncesc destul de tare, atunci mă vor observa” și „știu ei cu adevărat cât de mult muncesc eu?” au început să apară. „Munca bună” a fost stricată de aceste gânduri mândre și fericirea mea depindea de cât de multă cinste primeam pentru munca pe care o făceam.

Recunoașterea muncii mele a devenit rapid o necesitate. Ceilalți trebuiau să mă aprecieze.

Niciodată mulțumită

Cu trecerea timpului, am devenit din ce în ce mai nefericită. Îmi petreceam timpul analizând cum reacționează ceilalți față de mine. Asta a creat o presiune și neliniște în interiorul meu care părea că tot crește și crește. Cu cât deveneam mai bună în ceea ce făceam, cu atât aveam nevoie de mai multă cinste. Nu eram niciodată mulțumită.

Pe drum spre casă, obișnuiam să mă rog pentru ceilalți, dar acum eram total preocupată cu impresia celorlalți cu privire la mine. Devenisem complet obsedată de mine însumi. Voiam să fac bine, dar eram consumată de gânduri despre mine. Când mă uit înapoi, pot să văd că în mijlocul muncii, viața mea se învârtea în jurul meu, numelui și cinstei mele.

„Ca pentru Domnul”

Într-o duminică, în timp ce eram la biserică, gândurile mele s-au întors la subiectul lor favorit. Eu. Ce o să fac și ce o să spun luni dimineața? Era esențial să primesc recunoașterea pe care o „meritam”. Cel care vorbea a citat versetul „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” Coloseni 3:23. Când a citit versetul m-am prăbușit înapoi la realitate. M-a lovit brusc. Ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni! Asta este cheia!

Unde a fost Dumnezeu în toate aceste gânduri și în munca pe care eu o făcusem? Pe cine slujeam eu cu adevărat?

Eu încercam să „muncesc din greu” dar Dumnezeu dispăruse din imagine complet. Eu trăiam o viață doar în fața oamenilor. Deși pe exterior totul părea așa de bine, nu exista viață interioară cu Hristos. Nu aveam pace în interior.

Totul pentru cinstea lui Dumnezeu

Atunci am luat decizia: În toată munca pe care o fac și în toate situațiile în care intru, aleg să slujesc lui Dumnezeu, să trăiesc în fața Lui. Nu voi lăsa gânduri și complexe, legate de ceea ce ceilalți gândesc despre mine, să determine ceea ce eu fac sau acționez. Eu trăiesc pentru Dumnezeu. Dacă există cinste în ceea ce eu realizez, Dumnezeu este Cel care trebuie să o aibă. „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 10:31.

Câteva momente mai târziu și un gând apare: „Mâine, toți vor observa o Ellie diferită.” Imediat cum gândul acesta a apărut în minte, am realizat că tot mândria mea proprie îl conducea și l-am respins imediat. Nu am fost de acord cu acest gând. Știam ce vreau; voiam să trăiesc complet pentru Dumnezeu 100%. Nu are nicio importanță dacă colegii mei urmau să observe sau nu. Eu m-am rugat la Dumnezeu pentru putere așa aceste gânduri de mândrie să nu mă mai apese.Lupta împotriva căutării de cinste a început.

Când aceste gânduri încearcă să se furișeze înăuntru, știu acum că pot alege să nu le ascult. Da, gândurile încă vin dar eu mă pot împotrivi. Pot să le scot afară, și, în loc, să îmi umplu mintea cu gânduri bune. Deodată, am timp să mă gândesc și să mă rog pentru ceilalți, din nou.

Să devin liberă de oameni

Și acum?
Stau la muncă.
Termin ceea ce aveam de făcut înaintea termenului. Trec bucuroasă mai departe.
Fac o greșeală. Mă smeresc, ridic mâna și recunosc greșeala.
Șeful intră în birou. Îmi continui munca.

Cu cât mai mult continui cu asta, cu atât mai multă pace experimentez. Viața devine așa de simplă. Dacă Dumnezeu este fericit, atunci și eu sunt fericită. Atâta timp cât ceea ce eu fac Îl mulțumeste pe Dumnezeu, nu e nicio diferență ce laude primesc sau nu primesc de la oameni. Ceea ce gândesc sau spun ceilalți despre mine nu trebuie să îmi influențeze fericirea. Eu devin liberă.

Știu cât de grea poate fi viața când trăiesc pentru oameni și nu pentru Dumnezeu. Dar, știu de, asemenea, că este o cale de a ieși din această împovărare, o cale spre viață și pace. Mulțumesc lui Dumnezeu că am găsit această cale!