A fi uituc

Când mă trezesc dimineață unul dintre primele lucruri pe care le văd este propria față reflectată. Îmi cunosc fața în detaliu și nu pot s-o uit chiar dacă aș închide ochii și nu m-aș uita în oglindă timp de o săptămână. Dar altceva este cu viața mea interioară, cu viața de gânduri și relația mea personală cu Dumnezeu în situațiile mele zilnice.

Când stau la o adunare și ascult Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-se mie, văd totul atât de clar. Atunci observ păcatul despre care nu știam că sunt robită. Văd anumite atitudini și interese care trebuie să dispară. Acolo și atunci nu este ușor să acoperi problema, dar ce se întâmplă când plec și intru din nou în viața zilnică? Deja am uitat cum arătam, deja am uitat ce trebuia să fac.

Zilele trec, cu aceleași rutine, în aceleași circumstanțe. Eu alung problemele, mă gândesc că mă voi ocupa de ele mai târziu. Cu timpul însă, imaginea mea pe care am văzut-o, intră în umbră, devine din ce în ce mai neimportantă, ca într-un final să fie uitată. De ce este atât de dificil să ții minte? Cum este posibil ca ceea ce a ars atât de puternic în inima mea, să se stingă?

„Căci, dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă, şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era.” (Iac. 1,23-24)

Asta se întâmplă mereu, și aceasta este o problemă – faptul că aștep, și în timp uit total să fac ceva cu slăbiciunile mele după ce am fost avertizat despre ele. Astfel eu sunt un „ascultător” și nu un „împlinitor” al Cuvântului. Și astfel nu este nici o înaintare. Dumnezeu vrea să facă o transformare în mine astfel încât eu să trăiesc o viață ca a lui Isus. Dar eu împiedic acest lucru dacă uit să îmi păstrez concentrarea! Un lucru atât de important – și eu îl uit! Eu uit cum arăt în oglindă!

Ca aceasta să nu se întâmple, ca focul din inimă să nu se stingă, eu trebuie să fac ceva. Dacă vreau ca Dumnezeu să mă ajute, atunci trebuie să fac mai mult decât să aud și să uit. Eu trebuie să fiu receptiv întotdeauna la ceea ce Dumnezeu vrea să-mi spună și să am mereu ținta în fața ochilor, nu doar să mă gândesc la orice altceva. Nu pot eu să îmi creez niște ancore astfel încât să devină mai ușor să mă concentrez în situațiile zilnice? Să citesc, să scriu, să ascult muzică, să vorbesc cu cineva – da, orice – astfel încât posibilitatea de a birui să nu se strecoare neobservată pe lângă mine. Când încercarea vine, eu sunt pregătită; eu îmi amintesc căci chiar acum trebuie să primesc biruință și tocmai asupra acestui păcat. Am căutat înțelepciune la Dumnezeu și m-am gândit la asta înainte, deci eu sunt înarmată și pregătită să opun rezistență în ispită. Este greu să birui, dar fiindcă sunt concentrată și conștientă, mă rog la Dumnezeu pentru ajutor. Primesc ajutor să mă împotrivesc naturii mele.

Aici totul depinde de cât de conștientă  sunt de imaginea mea interioară – fără să trec mai departe în ignoranță, în uitare. Exact cum mă studiez în oglinda reală, eu pot să îmi cercetez viața interioară – să las Duhul Sfânt să-mi arate părțile proaste de care vreau cu mare plăcere să scap. Exact cum îmi spăl fața murdară, la fel vreau să-mi curăț gândul și mintea mea. Exact cum îmi amintesc fața mea exterioară în oglindă, la fel nu vreau să uit cum arăt eu pe interior. Să caut adevărul, să mă gândesc la el, să fac ceva cu el.

„Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul…” (Ioan 12, 35)