Când „destul de bine” nu este suficient

Încă de când Becky era adolescentă, ea s-a devotat total pentru a fi un ucenic adevărat al lui Isus Hristos. De curând, am deschis o discuție cu ea pentru a afla ce semnificație are acest lucru pentru ea.

Ce te-a inspirat să devii ucenic?

Eram la o conferință creștină, când cel care era în față a început să vorbească despre pilda celor zece fecioare din Matei 25:1-13. El vorbea despre cum ele erau în categoria „creștinilor buni,” și toate trăiau o viață bună, dar diferența mare dintre ele o reprezenta ce se întâmpla în interiorul lor, în ascuns, unde nimeni nu putea vedea. Cele neînțelepte erau mulțumite cu o viață bună, confortabilă și cu o aparență bună în fața oamenilor. Dar cele cinci înțelepte nu erau satisfăcute doar cu atât. Ele doreau să se lepede, pe ele însele și să fie schimbate și transformate, ca să devină plăcute lui Isus; ca să-L cunoască pe Isus, dar și El să le cunoască.

Acesta a fost un punct de cotitură pentru mine, pentru că am realizat că eram una dintre acele „fecioare proaste.” Mult din mine dorea doar să arate bine, să am o viață generală bună – asta era suficient pentru mine. Dar Dumnezeu a lucrat în inima mea în acea zi, încât starea în care eram nu mai era destul. Acum trebuia să intru într-o viață mai adâncă. Mi-a devenit clar că, dacă voiam să Îl cunosc pe Isus, atunci trebuia să învăț să mă neg pe mine însămi, atunci când nimeni nu mă putea vedea – în ascuns.

În acea zi, Isus a devenit mai mult decât doar un nume pentru mine. El mi-a devenit viu! Am simțit că El a venit să locuiască în inima și gândirea mea. Această relație mi-a devenit cel mai scump lucru. Nu pot să exprim cât de dragă mi-a devenit. A devenit așa, încât nu pot să petrec încă un singur momen căutându-mi propriul folos, și nici nu vreau asta, pentru că nu ar fi un lucru plăcut Lui. Toate gândurile mele sunt gândurile Lui. Nu am nimic de ascuns. Nu vreau nimic altceva. Vreau doar ca doar El să conducă absolut totul pentru mine: gândurile, viața și să mă învețe să fiu ca El.

Ai menționat expresia „să te negi pe tine însuți.” Ce înseamnă aceasta?

Cel mai bun exemplu pe care-l pot da, legat de semnificația acestei expresii, este momentul în care lucrurile nu merg conform dorinței mele. Eu încep să mă gândesc: „De ce s-a întâmplat asta? De ce nu putea acea persoană să facă altfel? De ce nu puteau să nu spună asta?” Atunci realizez că nerăbdarea vrea să iasă din mine. Poate ieși prin cuvinte, acțiuni, prin felul în care mă uit la cineva, felul în care îmi întorc corpul sau astfel de lucruri.

Dar să mă neg pe mine însumi înseamnă că sunt trează și conștientă de aceste ispite de nerăbdare, când ele apar. Și atunci aleg să spun „nu” în ascuns. Spun un ferm „Nu!” iar acelor lucruri nu li se permite să iasă din trupul meu. În loc, pot revărsa răbdare, finețe, grijă și dragoste. Ceilalți nici nu trebuie să știe la ce eu am fost ispitită, dar Isus a văzut ce am făcut, că m-am lepădat pe mine însămi. Astfel devin plăcută Lui, în loc să cedez propriilor sentimente – păcatului propriu.

Cât de sigură ești, în inima ta, că ești un ucenic?

Știu că nu comit păcat conștient și că am o dorință de a găsi mai mult păcat, pentru a-l curăța din viața mea. Căci ucenicia nu se oprește niciodată. O viață bună exterioară nu este niciodată suficientă. Nu sunt satisfăcută cu asta.

Poți să dezvolți puțin ce înseamnă să nu fii niciodată mulțumită?

Mă gândesc la versetul din Psalm 17:15: „Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.” Aceasta este ținta mea – la asta aspir. Nu voi fi satisfăcută cu nimic altceva decât cu acest lucru. Iau, pe rând, fiecare zi în parte, moment cu moment, și sunt determinată să fiu credincioasă în a-mi nega propria voie ca să devin plăcută lui Isus. Și sunt foarte zeloasă pentru acest lucru.

Ce te motivează ca să continui să trăiești astfel?

Este foarte simplu și evident: Am devenit indescriptibil de fericită. A fost foarte greu, la început. Dar, când am continuat, am învățat. Psalm 144:1-2: „Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea, care-mi deprinde mâinile la luptă, degetele, la bătălie, Binefăcătorul meu şi Cetăţuia mea, Turnul meu de scăpare şi Izbăvitorul meu, Scutul meu de adăpost…” Așa experimentez eu lucrurile și am devenit foarte fericită. Nu doar un sentiment de fericire, ci cu adevărat fericirea mi-a pătruns inima și gândirea.

Deci se merită să ții tare, chiar când lucrurile par foarte grele. Am devenit tot mai  fericită în fiecare zi. Am ales să trăiesc această viață de ucenic și pot mărturisi că nu există altă viață care merită trăită. Este cea mai mare viață posibilă.