Cât de greu este să fiu bună?

Cât de greu este să fii o persoană bună?

Când eram tânără am mers la o școală bună, am locuit într-o zonă frumoasă cu o casă confortabilă. Viața mea a fost sigură și fericită. Am fost în corul bisericii Engleze când aveam 10 ani, nu pentru că simțeam nevoia de a merge la biserică, ci pentru că se plătea.

În anii adolescenței, am schimbat Biserica Engleză cu cea Baptistă pentru că ei aveau un club al tinerilor unde jucau darts, tenis de masă și dădeau snack-uri bune. Aveau și ciocolată caldă și gogoși cu ciocolată, dar trebuia să stai la o coadă lungă. Aici am auzit despre viața lui Isus, cum El a murit și m-a salvat de păcatele mele.

Rea față de mama mea

De fapt, eu nu eram sigură că aveam vreun păcat. Nu furam, nu mințeam, nu înșelam. Temele de la școală le făceam la timp și bine. Eram drăguță față de oameni. Dar îmi plăcea ideea că Isus era podul meu către Dumnezeu și nu trebuia să merg la pastori și preoți. Deci am început să vorbesc cu Isus despre lucurile mărunte atunci când eram speriată, confuză, supărată sau iritată.

Și am aflat ceva.

Nu eram foarte drăguță față de mama mea.

Dacă îmi cerea să fac ceva, o ignoram. Dacă mă certa, îi replicam cu un comentariu inteligent și sarcastic. Dar acum, de când începusem să vorbesc cu Isus, am început să citesc lucruri spuse de El în Noul Testament unde El spune:

„Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit." Matei 12:37.

Deci, avea importanță cum vorbeam cu mama în bucătărie! Nu știam asta. „Ok,” mi-am zis. „Mă voi opri.”

Am încercat să fiu bună

Am început experimentul curajoasă și hotărâtă. M-am hotărât ca să nu mă mai răstesc la mama pentru o zi… cât de greu putea fi să mă opresc o zi? Gândul de a mă ruga pentru ajutor nici nu mi-a trecut prin minte – mă gândeam că voi reuși să trec printr-o zi de una singură. Am tratat provocarea ca o problemă grea de matematică: continuă să încerci și, în final, vei reuși.

Ziua trecuse bine; eram mulțumită. În acea seară îmi făcusem o cană de ceai fierbinte, mi-am pus cartea sub braț și am început să urc scările. Deodată o aud pe mama că mă strigă să șterg vasele ude. Dar curățasem masa; ce mai voia? Era atât de deranjant!

Am alergat sus în camera mea și am început să plâng pe podea.

Atunci, a revenit imediat reacția obișnuită, deși credeam că trecusem de acel nivel – s-a arătat din nou acel refuz care ieșise dintr-o fată care încă era egoistă și leneșă. Când m-am uitat la fața mamei mele arăta de parcă îi dădusem o palmă. Am alergat sus în camera mea și am început să plâng pe podea.

Eram supărată pe mine. „Persoana drăguță” s-a dovedit a fi doar o persoană care părea drăguță în public, dar nu și acasă. Eram leneșă și egoistă, și nicio cantitate de intenții bune nu putea schimba adevărul simplu că eu nu puteam asculta de niciun cuvânt al lui Dumnezeu, nici măcar pentru o zi. M-am simțit ca Simon Petru după ce Isus i-a spus că se va lepăda de El de trei ori. Petru era foarte încrezător că își va putea „da viața” pentru Isus, doar ca să realizeze mai târziu că, în febra momentului, el nu putea nici măcar să spună că-L cunoaște.

Ajutor din cer

Nici pentru mine nu functiona. Dar îi păsa lui Isus că eu eram leneșă egoistă? Dacă încercam foarte, foarte mult să fiu bună, nu era asta suficient, în final? „Și Domnul S-a întors și s-a uitat la Petru.” Luca 22:61. Am simțit de parcă Isus se uita adânc în sufletul meu. Nu puteam să-L înșel cu eforturile mele. Trebuia să recunosc că am nevoie de ajutor. Ajutor cu povara unei naturi egoiste care îmi dicta cum trebuia să mă comport. Am realizat că doar „a încerca mult” nu era suficient.

Ni se spune să „omorâm” natura proprie care se descoperă prin invidie, mânie, înșelăciune și vorbe murdare. Aceasta însemnă că noi trebuie să urâm aceste reacții și să cerem ajutor de la Dumnezeu ca să respingem, să negăm aceste gânduri și să nu reacționăm conform simțurilor noastre. În loc, noi suntem încurajați să „ne îmbrăcăm cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut…” (Coloseni 3:5, 10). Atunci devenim oameni noi care nu cad în ispită. Deși acesta este un proces treptat, este un lucru adevărat. Cu timpul, vom cădea în ispite din ce în ce mai puțin.

Ziua în care m-am smerit și L-am rugat pe Isus să intre în inima mea și să mă ajute, am devenit o persoană complet nouă. Făcând așa, am realizat că Dumnezeu era acolo și dorea să îmi dea putere totală de a împlini poruncile Lui și de a urma exemplul lui Isus – acum sub îndrumarea Duhului Sfânt, nu doar a propriei persoane și cu ajutorul eforturilor proprii. Nu mai sunt un adolescent care plânge pe podeaua dormitorului, ci un creștin matur care a învățat că are nevoie de Dumnezeu să-i dea puterea și harul de care are nevoie în ivață. Și El îmi dă aceste lucruri! Puterea și ajutorul pentru o viață nouă, fiind eliberată de povara păcatului!