Ce personalitate ai?

„- Ce personalitate ai?” a fost prima întrebare în prima mea zi de lucru de la noul job. „Nu am nici o idee,” m-am gândit în mine, deși știu persoane care ar spune că sunt „o carte deschisă.”

În zilele noastre nu este deloc neobișnuit ca un angajator, un moșier sau chiar de un partener romantic să-ți ceară un test de personalitate, înainte să inițieze o relație de durată. De parcă vor să știe la ce să se aștepte înainte să sară într-o apă adâncă (pe bună dreptate) – deși nu sunt sigură dacă ei sau noi executăm săritura – cei care ne expunem sufletele și ne dezvăluim cele mai adânci tendințe unui aparent străin, doar de dragul încrederii și predictibilității.

Am făcut testul mai târziu, în aceeași zi, așa cum ar trebui un cetățean bun să facă. „Este atât de incredibil să fiu, în sfârșit înțeles.” Acesta este titlul sitului de testare a personalității, și, deodată, îmi vine o imagine stereotipică cu mine stând întinsă pe o masă înclinată într-un birou al unui psiholog, gata să descoperim „adevărata eu,” oricine ar fi acea persoană.

După ce am răspuns la mai multe întrebări de tipul „Ar fi mai probabil să alegi asta sau cealaltă?, să faci asta sau pe cealaltă? etc…, sistemul a generat o concluzie generată, confirmându-mi caracterul în patru litere ENFJ.

Aparent am o personalitate extravertită (E). Am meditat un moment la asta (Iubesc oamenii, dar îmi place să petrec timp și singură), când una dintre prietenele mele reacționează la rezultatul testului meu.

„Rezultatele mele sunt diferite de fiecare dată când fac testul,” se plânge ea. „Asta nu mă descrie absolut deloc,” susține apatic, o altă prietenă.

Înțeleg principiul – testele de personalitate pot ajunge departe săpând și analizând comportamentul unei persoane, în special dacă acea persoană este conștientă de anumite aspecte legate de sine, dar, pe de altă parte, rezultatele depind de răspunsurile participantului, iar răspunsul poate veni dintr-un exemplu specific, o experiență sau o perspectivă tranzitorie. Cu alte cuvinte, „personalitatea” este dinamică.

Percepția mea eronată

Asta m-a făcut să meditez la felul în care tind să-i percep pe ceilalți, în special pe oamenii pe care nu-i cunosc așa de bine. În urma unui lucru pe care o persoană îl spune sau îl face, pot foarte repede să o „plasez într-o cutie,” eventual cu o etichetă pe ea, așteptându-mă ca mereu să văd aceeași reacție (de obicei negativă sau nesatisfăcătoare), sau să intre în categoria eternă a persoanelor care „nu merită timpul meu.” Dur, dar adevărat. Aceste noțiuni pot fi stabilite chiar și în urma auzirii unei bârfe sau al unei caracteristici făcute de o altă persoană, să nu vorbim, dacă este vorba despre o experiență trăită de mine însumi. Este foarte ușor să-mi desenez reacțiile mele și felul de a trata o persoană bazate pe felul de persoană care eu cred că acea persoană este.

Toți știm că „a judeca o carte după copertă,” în sensul literal, este deceptiv. Dar, în realitate, de câte ori iau acest sfat când vine vorba de a percepe și a prezice reacția oamenilor? E adevărat că multe dintre aceste „estimări” sunt adevărate, prezumții foarte bine punctate. Dar chiar și așa, informațiile pe care le strâng pentru a descrie o persoană nu trebuie să conveargă într-o atitudine și o inimă rece față de acea persoană.

„Ea mereu reacționează așa când asta se întâmplă, deci, probabil că nu va fi diferit nici data asta,” aș concluziona eu, ca și cum această persoană ar fi o stâncă neînsuflețită și neschimbătoare, menită să rămână în același loc tot restul vieții ei. „El a rămas așa de când l-am cunoscut.” Și continui să le spun oamenilor exact cum cred că el este.

Când mă gândesc la mine însumi și la testul meu de personalitate, am observat cât de reticentă am fost să permit altora să afle tipul meu de personalitate – ca să-i împiedic pe ei să-și creeze așteptări preconcepute legate de mine înainte de a mă cunoaște. Dar, pe de altă parte, m-a făcut să descopăr tendința mea tipică de a eticheta alte persoane, în baza la ce urechile aud și ce ochii văd – aceeași metodă de deducție pe care aș urî-o s-o văd folosită pe mine.

Ce ironic. Pot crea atât de multe ziduri de separare pentru a mă eleva peste ceilalți, și aceasta pe motive foarte puține. Făcând asta, mă distanțez de oameni cu care, de altfel, aș fi avut părtășie bună.

„Nu pot face nimic de la Mine”

Mă gândesc la cum Isus, înainte-mergătorul și exemplul meu ar fi luat lucrurile. Dacă scopul meu este să fiu ca el, trebuie să mă aliniez mereu cu felul în care El a trăit pe acest pământ – aceasta înseamnă să-mi corectez gândurile și acțiunile pe care le recunosc, ca fiind păcate, conform Cuvântului și Duhului lui Dumnezeu care lucrează în mine.

În Ioan 5:30 El spune „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.”  Ca om pe pământ, Isus era total dependent de Tatăl Său. În loc să-Și facă propriile prezumții, El a așteptat răspuns de la Tatăl.

Citesc versetul din nou „Nu pot face nimic de la mine însumi.” Aceasta a fost atitudinea lui Isus, dar este la fel și cu mine? Când consider că știu mai bine și sunt nerăbdătoare să-mi prezint propriile opinii omenești, sau deducțiile despre subiectul curent, atunci nu-L las pe Judecătorul drept să-mi dezvăluie gândurile Sale. Prima mea reacție este să judec conform emoțiilor și opiniilor mele formate din experiențe precedente. Iar, deseori, deși nu mereu, aceste decizii pot fi ancorate în invidie, mândrie, sau pofta de a avea dreptate.

Dar acum recunosc păcatele, iar când omor aceste gânduri inițiale și nu le ofer loc să crească și să se înmulțească, atunci îmi păzesc inima curată și sunt gata să aud ce Tatăl vrea să-mi spună în fiecare situație.

Când sunt interesată să aud ce Tatal are de spus, iar apoi acționez pe aceeași lungime de undă, acest lucru mă cruță de neliniște, nesatisfacere sau orice așteptări care vin din tentativa de a rezolva lucrurile și oamenii în „felul meu.”