De ce a trebuit Isus să moară pe cruce?

Dumnezeu este sursa vieții; El este lumină și în El nu există întuneric. (1 Ioan 1:5). Opusul lui Dumnezeu este Satan, al cărui tărâm este întunericul și păcatul. De la început Dumnezeu a spus cu putere că păcatul va duce la moarte. (Geneza 2:17, Romani 6:23).

Păcatul ne separă de Dumnezeu

Când Satan cu decepțiile lui a reușit să o înșele pe Eva, iar Adam a fost neascultător, păcatul a intrat în natura lor. Acest păcat a intrat între Dumnezeu și ei, ca un voal, separându-i de sursa vieții. Spiritual vorbind, ei au devenit morți prin păcatul lor. (Efeseni 2:1). Păcatul intrase în lume, care era blestemată, și împreună cu ea, toate creaturile vii au fost nevoite să suporte o moarte fizică.

Păcatul care a intrat în natura lui Adam și Eva a fost transmis descendenților. Acest „păcat din fire,” nu reprezintă vină pentru păcat înfăptuit, ci o înclinație puternică de a face voia noastră și nu voia lui Dumnezeu. Dacă urmăm această tendință, atunci păcătuim când suntem ispitiți. Pentru a-și ajuta oamenii de a sta pe calea corectă, Dumnezeu le-a dat legi – le-a scris voia Lui pe table de piatră.

Din păcate, oamenii erau incredibil de slabi și nicio persoană nu a reușit să se păzească curată de păcat. De fapt, chiar și cei mai evlavioși dintre ei păcătuiau în gând, cuvinte sau fapte. Cu alte cuvinte, toți oamenii erau vinovați, iar Satan folosea acest lucru împotriva lor, cerând ca ei să moară. (Romani 5:12). În templu – casa simbolică a lui Dumnezeu pe pământ, atârna o perdea groasă și mare în fața locului Preasfânt, simbolizând păcatul din fire care îi separa pe oameni de Dumnezeu. Oricine trecea de acea perdea murea instantaneu, căci niciun păcat nu putea suporta prezența lui Dumnezeu.

Iertare prin sacrificiu

Dumnezeu, în răbdarea Lui, a dat oamenilor o șansă: prin sacrificarea unui animal fără vină, oamenii puteau primi iertare. O dată pe an, marele preot intra în locul preasfânt, cu sângele jertfei, pentru a obține înpăcare pentru oameni. Prin vărsarea sângelui unui animal inocent, plata păcatului putea fi plătită. (Leviticul 17:11; Evrei 9:22)

Totuși, sângele animalelor nu putea înlătura rădăcina problemei – păcatul din natura umană. După ce păcatele le erau  iertate, oamenii continuau să păcătuiască, ceea ce însemna că ei erau nevoiți să se întoarcă din nou cu jertfa lor, an după an. Nici măcar marele preot nu putea să-i ajute, căci și el era un păcătos, și jertfa era și pentru el, la fel de mult cât era și pentru oameni. (Evrei 10:1-4)

Dumnezeu ura această stare în care erau lucrurile. Dorința Lui era să aibă părtășie cu oamenii și să-i salveze. El a căutat pe cineva care să-i poată conduce pe oameni afară din acest cerc vicios: păcat și iertare la nesfârșit. Dar, deși au fost mulți oameni drepți de-a lungul istoriei, niciunul nu era fără pată, și nimeni nu putea „sta în spărtura” dintre Dumnezeu și om. Așa că Dumnezeu Și-a trimis propriul Fiu ca să îndeplinească cea mai mare sarcină din toată istoria. (Ezechiel 22:30, Isaia 41:28, Isaia 60:16, Ioan 3:16-17).

Isus: un om în tot sensul cuvântului

Isus era Fiul lui Dumnezeu, dar de bună voie „S-a smerit și a devenit Fiul Omului” – un om în tot sensul cuvântului, cu aceeași natură umană ca noi toți. Aceasta a însemnat că Isus era ispitit ca noi toți, dar El era născut și din Duhul lui Dumnezeu, iar Duhul L-a însoțit în toată viața Lui, dându-i putere să ducă la îndeplinire sarcina care i-a fost dată. (Luca 1:30-35; Filipeni 2:5-8; Isaia 61:1-3)

„La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Filipeni 2:8. Isus a trebuit să învețe ascultare, ca om, pentru că, odată devenit om, El a primit o voie proprie, sau păcat în fire, și a fost ispitit. Acolo El a învățat să Se nege pe Sine, să-Și ia crucea în fiecare zi” și să omoare păcatul. Rezultatul a fost că nu a păcătuit niciodată. (Evrei 2:18, Evrei 4:15, Evrei 5:7-8).

Când Isus a vorbit împotriva păcatului și a ipocriziei conducătorilor religioși din acel timp, a vorbit cu autoritate și convingere. Dar, datorită faptului că moartea păcatului avea loc în omul lui interior, ascuns de privirea oamenilor, a fost neînțeles de aproape toți contemporanii Lui, până acolo încât, la final, a fost arestat și răstignit. Acel bărbat pur, drept, fără vină a murit ca un criminal, pedepsit pentru păcate pe care nu le comisese niciodată. De ce?

Împăcare – și o cale de urmat

Isus a fost singurul care S-a putut „pune în spărtură”, singurul pe care Satan nu l-a putut revendica pentru că era fără pată și curat. El a fost singurul care nu a meritat moartea, nici fizică și nici spirituală. Dar, pentru a îndeplini scopul pentru care venise pe pământ, Isus S-a jertfit. El a fost jertfa supremă – fără vină și fără cusur. El a murit ca Mielul lui Dumnezeu, jertfa de împăcare pentru toată omenirea; a purtat pedeapsa pentru toate păcatele noastre, și a murit – un drept pentru cei nedrepți. (Romani 5:10; 2 Corinteni 5:21; 1 Petru 3:18) Nu doar că a murit o moarte fizică, dar a experimentat și separarea de Dumnezeu cât timp a stat atârnat pe cruce. (Matei 27:46; Marcu 15:34) Prin jertfa Sa, toți cei care cred în El, pot primi iertare.

Moartea lui Isus de pe crucea de la Golgota, deși unul dintre cele mai semnificative și grandioase evenimente ce au avut loc pe pământ vreodată, este, de fapt, doar o parte din povestea creștinismului. Prin puterea Duhului Sfânt care a fost în El de la naștere, Isus a „suferit în fire,” prin aceea că a negat păcatul și nu a cedat în fața tendințelor spre păcat care locuiau în natura lui omenească. Astfel, păcatul din firea Lui a fost condamnat și El „a omorăt” sau „răstignit”, poftele și plăcerile, iar astfel, deși a fost ispitit în toate ca noi, nu a păcătuit niciodată. (Evrei 2:18, Evrei 4:16).

Când Isus a murit pe cruce, a strigat: „S-a terminat!” În acel moment, orice rămășiță din păcatul pe care-l moștenise în natura lui omenească a fost răstignită, și lucrarea Lui de pe pământ a fost terminată. Când Isus a murit, perdeaua groasă din templu s-a rupt de sus până jos. Datoria fusese plătită; calea înapoi către Tatăl fusese deschisă.

Victoria lui Isus asupra păcatului a fost și o biruință asupra morții. El nu a rămas în mormânt, ci S-a ridicat din moarte cu un trup de slavă, în care era toată plinătatea din natura lui Dumnezeu. Patruzeci de zile mai târziu El S-a ridicat la cer, iar acum stă la dreapta Tatălui Său. (Filipeni 2:5-11, Coloseni 2:9).

Frații lui Isus!

Deci cum a fost răstignirea și sacrificiul lui Isus diferit față de jertfele de animale din Vechiul Testament? Cum poate moartea lui Isus de pe cruce să ne îndepărteze păcatele din firea noastră? De ce suntem încă ispitiți? Motivul este că iertarea nu era scopul final al vieții lui Isus, și nici scopul final al vieții unui creștin. De fapt, iertarea este doar începutul. Însuși Isus a indicat foarte clar: „Apoi a zis tuturor: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.” Luca 9:23.

Scopul lui Isus nu era doar să ispășească păcatele oamenilor. El dorea ucenici, oameni care să-L urmeze. Noi nu-L putem urma la moartea de pe crucea de la Golgota, dar putem să ne luăm crucea zilnic!

Urmându-L pe această cale, noi devenim ucenicii Lui, și El Își trimite Duhul Sfânt ca să ne dea aceeași putere pe care El a avut-o când a biruit păcatul. Și noi suferin în fire, și noi răstignim firea cu poftele și dorințele ei, și noi omorâm „faptele trupului” prin Duhul.  Noi nu mai păcătuim, noi devenim „mădulare în trupul Său”, devenim frații lui Isus și primim parte în natură divină” (1 Petru 4:1-2; Galateni 5:24; Romani 8:13; 1 Corinteni 12:12-14; Evrei 2:11; 2 Petru 1:2-4)

Moartea lui Isus de pe crucea de la Golgota a fost puncrul culminant al unei lucrări incredibile a dragostei pentru noi, oamenii. Prin moartea Sa, El a împăcat cu Dumnezeu pe cei care cred în El, iar prin viața Lui, a deschis o cale înapoi către Tatăl pentru cei care-L urmează. Prin moartea asupra păcatului, Isus a biruit moartea. (Evrei 2:14-15) Prin viața Sa, El ne-a dat viață.
Să nu fie sacrificiul Lui în zadar, ci El să primească mulți ucenici, oameni de care nu se va rușina să-i poată numi frați!