Dragostea este îndelung răbdătoare și plină de bunătate – pot fi și eu așa?

Dragostea este îndelung răbdătoare și plină de bunătate

În 1 Corinteni 13 este o descriere amănunțită a dragostei. „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.” Primele două calități ale dragostei mi-au rămas în minte: „Dragostea este îndelung răbdătoare și este bună.” Acest mesaj a fost scris mult timp pe un tablou la mine în casă.

Dragoste umană versus dragoste divină

Este foarte normal pentru o mamă să-și iubească copiii. Le dăm toată atenția și interesul, nu strigăm la ei, sau cel puțin încercăm din răsputeri. Dar noi nu suntem chemați să avem doar o dragoste umană, ci una divină, așa cum este scris în 1 Corinteni 13. Capitolul se încheie cu „dragostea nu va pieri niciodată.”

Dragostea dumnezeiască nu este o dragoste doar pentru relația cu o persoană iubită - folosind exemplul relației dintr-o mamă și copiii ei, ci trebuie să fie ceva mai mult pentru ca această dragoste divină să se arate; trebuie să se vadă că acea reacție rea este înlocuită cu altceva, atunci când copiii sunt agitați, de exemplu. Ei să nu vadă o reacție obișnuită, naturală, ci o reacție plină de dragoste.

Însă eu trebuie să mă resping pe mine însumi pentru ca acea dragoste divină să iasă la suprafață, atunci când simt că în interiorul meu fierbe iritația și mânia. Trebuie să aibă loc un război împotriva acestor tendințe interioare, ca virtuțile să fie singurele care sunt manifestate. Aceasta a fost și încă este nevoia mea mare - ca atunci când dragostea naturală de mamă ajunge la granițe, să mă folosesc de oportunitatea primită pentru a obține dragoste dumnezeiască, plină de virtuți.

A mă vedea pe mine

Încă din copilărie m-am considerat o persoană sociabilă deschisă. Nu mă supăram niciodată pe cei de lângă mine. Oamenii nu mă deranjau în general. A fost totuși o perioadă în viață când nu mai participam activ la adunări, dar m-am întors înapoi la scurt timp pentru că am realizat că lumea este goală. Dar chiar și așa, a fost nevoie de mult timp și de multe experiențe în viață care să mi se arate o parte mai întunecată a mea. Am experimentat că am fost împinsă dincolo de granițele mele și astfel s-a descoperit o parte urâtă de-a mea, și acest lucru m-a adus în nevoie.

Toți ajungem la granțiele noastre la un moment dat. Dacă vezi o persoană că se mânie pentru ceea ce face un bebeluș, ai fi șocat, dar aceeași mândrie apare și la tine, însă într-o altă situație. Păcatul tot păcat este, indiferent de motivul care l-a adus la suprafață.

Când ajung la granițele mele și încerc să rezist cu puterea proprie, vine un moment când acea putere nu este suficientă și eșuează. Dar o dragoste divină, care vine de la Hristos, nu este îndelung răbdătoare până la un anume punct definit, ci indiferent de acțiunile celorlalți, indiferent de situația prezentă, ea va continua să rabde. Dragostea este îndelung răbdătoare și plină de bunătate.

Dragostea nu caută folosul său

Copiii mei se comportă ca toți copiii, în general, cu multe țipete și fără să asculte la ceea ce le spun. Iar eu trebuie să gestionez situațiile, însă întrebarea este - cum fac asta? Experimentează ei o mamă mânioasă, care țipă la toți să mă asculte, pentru că sunt iritată și nu-mi pasă de altceva decât ca toți să se oprească? În aceste situații am remarcat că motivul pentru care ies din dragoste și liniște este egoismul. Vreau ca lucrurile să meargă repede pentru că mă deranjează. Adevărul dureros este că de cele mai multe ori nu grija pentru comportamentul copiilor mei mă motivează, ci faptul că mă deranjează pe mine. Dar am simțit că în secunda în care îmi caut folosul propriu, în aceeași secundă am ieșit din dragoste.

În Iacov 3:16-17 scrie: „Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.”

Când sunt egoistă și-mi urmăresc interesul, este imposibil să posed virtuți sau orice alt lucru divin.

Trebuie să mă smeresc

Am auzit un om temător de Dumnezeu spunând o dată că noi avem atât de multă înțelepciune pe cât de multe virtuți am primit. Și că avem atât de multe virtuți pe cât de mult ne-am smerit - deci ele merg mână în mână. Pentru a primi virtuțile trebuie să mă smeresc. Mulți mi-au spus că m-am născut cu o natură foarte bună, dar dacă mă complac cu acest nivel în care oamenii mă laudă că „reacționez atât de bine în situații,” nu am niciun merit care să mi se cuvină. Nu am făcut nimic neobișnuit ca să reacționez într-un anume fel în acele situații. Și pot să fiu chiar îngâmfată să cred că sunt extraordinară și am multă înțelepciune, când de fapt nu știu nimic. Este nevoie să fiu dusă la granițele mele ca să văd din ce sunt făcută.

Și nici nu pot pur și simplu spune: „Văd acum că trebuia să iubesc acea persoană. Data viitoare o s-o iubesc și voi reacționa într-un fel potrivit.” Nu așa funcționează, ci trebuie să îmi recunosc slăbiciunea, să mă smeresc și să fiu pregătită în gândurile mele, ca atunci când apare situația să mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune: „Doamne, trebuie să mă ajuți, am nevoie de toată puterea pentru a reacționa într-un fel plin de iubire, nu după cum îmi este natural.”

Situația propriu-zisă poate fi identică, căci nu pot schimba cum se vor comporta copiii mei, dar pot schimba atitudinea mea. Trebuie să recunosc egoismul, interesul propriu, iritația și neliniștea din mine și să le omor prin puterea Duhului Sfânt. (Romani 8:12-13). Atunci sunt umplută de pace și pot să aud și ce-mi spune Duhul; pot să-mi iubesc copiii cu o dragoste divină. Poate că trebuie să fiu și severă cu ei câte-o dată, dar o pot face având pace în interior - atunci virtuțile se vor manifesta.

Aceasta este cea mai mare dorință a mea - ca virtuțile dumnezeiești să iasă la suprafață împreună cu viața lui Isus. Iar astfel, felul meu uman de a reacționa se va manifesta din ce în ce mai puțin, până la un moment în care nu va mai fi deloc vizibil. Aceasta este speranța mea!