Iertat și totuși „învinuit”?

Iertarea păcatelor este un cadou pentru noi, oamenii, deoarece Isus ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu cu propriul Său sânge. Aceasta trebuie primită prin credință.

N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. (Fapt. Ap. 15: 9) Când inimile sunt curățite, și cugetul devine curat.

Aceasta se întâmplă prin credință, și nu putem face nimic pentru a merita aceasta. Primim iertarea când ne rugăm pentru ea. În situațiile în care am făcut rău altor oameni, trebuie de asemenea să fim smeriți și să ne cerem iertare pentru acel rău pe care l-am înfăptuit, acolo unde este posibil. Tâlharul de pe cruce nu a avut nici o posibilitate, dar el a avut această gândire, și de aceea Isus i-a deschis poarta către Paradis. Isus a luat voia în locul faptei.

Totuși se poate întâmpla ca noi să fim chinuiți în cugetul nostru și să fim învinuiți, chiar după ce am primit iertare. De unde vine aceasta?

Diavolul ne învinuieșe

Noi avem un împotrivitor, diavolul, care dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. (1. Pet. 5: 8.) El seamănă îndoială cu privire la tot ce are de-a face cu împărăția lui Dumnezeu. El este vechiul șarpe și pârâșul fraților noștri. El este un duh de învinuire (pâră), și chiar dacă ai pus în ordine lucrurile tale, niciodată nu este destul de bun. Aceasta se poate întâmpla în special celor care au un cuget slab. Atunci avem îndemnul de la Petru: Împotriviţi-vă lui tari în credinţă! (1. Pet. 5: 9) Nu ajută să argumentezi; trebuie să stai brutal împotriva lui. Făgăduința este că el va fugi de la noi. Dacă el se întoarce, atunci trebuie să începi o nouă repriză și să-i respingi toate motivele și toată pâra lui și să-l trimiți la Isus, care și-a dat viața și a șters zapisul vinei care ne era împotrivă. (Col. 2: 14)

Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate supremă

Căci dacă inima noastră ne judecă, atunci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră și știe toate lucrurile. (1. Ioan 3: 20, trad. norv.) Noi nu trebuie să lăsăm gândurile și simțirile inimii noastre să fie autoritatea supremă în viețile noastre, căci ele sunt deviante. Dumnezeu este mai mare, și ceea ce El a spus trebuie să fie autoritatea care judecă gândurile și simțirile inimii. În fața acestei săbii a Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, diavolul trebuie să cedeze, și atunci vine pacea lui Isus și povara devine ușoară. În om, neprihănirea proprie este cea care este în calea credinței. Dar neprihănirea lui Dumnezeu este mai mare și noi trebuie să ne aplecăm sub aceasta.

O hotărâre tare

Cu gândire nehotărâtă nu are sens. Atunci nu devii niciodată eliberat de învinuirea diavolului. Hotărârea de a sluji lui Dumnezeu trebuie să fie tare. Greșelile trebuie mărturisite lui Dumnezeu (și oamenilor dacă este nevoie), și trebuie să te întorci de la ele. (Prov. 28: 13) Tristețea din pricina păcatului creează ură împotriva păcatului, și aceasta ne dă scutul credinței de care avem nevoie pentru a stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. (Ef. 6: 16) Atunci primim pace în luptă și cel rău nu ne atinge. (1 Ioan 5: 18)