Nu alegem cum Dumnezeu ne va folosi

Misionar vizionar …?

Am un jurnal de când aveam 17-18 ani; este un caiețel cu speranțele și visele mele de creștin tânăr. Este o frază acolo care sună foarte sentimentală, profundă și oarecum pompoasă.

Atunci tocmai avusesem vizita unui predicator la școală la noi, care a vorbit despre călătoriile lui din Africa, despre cum înființa biserici acolo, cum conducea școli duminicale și cum îi convertea pe săteni la creștinism. Era un predicator carismatic și inima mea tânără jubila de entuziasm la posibilitatea de a fi un slujitor în colțurile depărtate ale lumii. În acea noapte am scris, la finalul multor puncte și cuvinte bune: „Voi urmări viziunea de a fi un misionar pentru că simt că aceasta este chemarea lui Dumnezeu pentru mine …”

Cu toate visele mele înalte și bine intenționate, nu a trecut mult până când am devenit descurajată. Am aflat imediat că abordarea „sunt mai sfânt decât tine” a evanghelizării necesita o adâncime mai mare decât intenții bune. Știam multe versete din scripturi (am studiat teologia la nivelul maxim) – puteam să redau evangheliile sinoptice și puteam să explic promisiunile care au fost împlinite începând de la proorocii mari până la cei mai mici din Vechiul Testament – dar totuși eram fără putere când era vorba de a-mi controla temperamentul, a mă compătimi, a mă supăra sau a aduna gânduri de nemulțumire. Știam că felul în care trăiam nu reflecta ce citeam în Faptele Apostolilor și în restul Noului Testament. în ciuda la toată cunoștința pe care o aveam, mă simțeam o nenorocită, și nu aveam nicio idee clară despre ce Dumnezeu dorea de la mine.

Aproape de casă

Deși eram un om spiritual superficial care „le știa pe toate,” Dumnezeu m-a atras treptat într-o relație mai apropiată cu El, care era bazată pe ascultare de El și pe smerenie din partea mea. Chiar și așa, încă îmi petreceam timpul visând la măreție; îmi imaginam diferite roluri pe care le puteam îndeplini cu succes și de care m-aș fi putut bucura, în societatea mea.

Lucrul pe care l-am învățat foarte greu a fost acesta: Trupul lui Hristos are nevoie de lucrători voitori, dar nu decid eu cum Dumnezeu mă va folosi – nu pot decide să fiu o mână, când Dumnezeu are nevoie ca eu să fiu picior. Nu voi fi de niciun folos dacă depun eforturi să fiu ceva ce Dumnezeu nu m-a intenționat să fiu.

„Acum, dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El.” 1 Corinteni 12:18.

Într-un final, mi-am găsit câmpul meu de misiune mult mai aproape de casă, iar răspunderea cu copiii mei m-a smerit, pentru că imediat am aflat cât de repede poate ieși la suprafață natura mea. Dar lucrul important a fost că Dumnezeu mi-a planificat astfel calea ca să mă formeze – încercările și dezamăgirile pe care le-am înfruntat m-au învățat despre viața mea și despre bunătatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu decide

Dumnezeu nu are nevoie de oameni care se văd misionari, sau evangheliști sau învățători. Aceste roluri reies dintr-o viață pe care Dumnezeu însuși a format-o ca să rezulte ceva de care El are nevoie. Ce Dumnezeu are nevoie este ca noi să ne trăim viețile în lumină, să ne judecăm pe noi înșine și să ne împotrivim păcatului. Dacă suntem în acest proces, atunci ajungem să fim materia primă pe care El o poate folosi – nu înainte.

Și când trăim în acest proces de a fi zdrobiți, ceva minunat se întâmplă, chiar fără să observăm noi. Suntem formați în ceva folositor; devenim uneltele lui – voitori să fim luați și folosiți, sau lăsați, în tăcere, pe raft, dacă nu suntem folositori într-un anume moment.

Un lucru este totuși sigur: oricare ar fi intențiile lui Dumnezeu pentru noi, creștinii care ne judecăm și ne păzim inimile curate, noi suntem o forță constantă și nemăsurabilă pentru bine, în Trupul lui Hristos, oriunde suntem sau orice suntem.

„O inimă liniştită este viaţa trupului …” Proverbe 14:30.