Nu sunt plăcut lui Dumnezeu doar prin a face fapte bune

Adevărul luminat din spatele modului în care trebuie să slujim.

Recent, am avut o oportunitate să ajut cu un lucru la biserica noastră locală. Pentru mine, o persoană cu dezabilități, sunt multe lucruri pe care nu pot să le fac, deci, să găsesc o sarcină pe care aș fi putut sa o fac, și care ar fi contribuit la lucrarea lui Dumnezeu și să fac bine celorlalți a fost special, iar eu am fost de-a dreptul bucuros să o fac.

Cel puțin, așa a început. După ce începusem să muncesc, oamenii nu reacționau în modul în care vroiam eu, și toată munca lua mult mai mult timp și mult mai multă energie decât m-am așteptat.

Rezultatul, destul de normal, a fost stresul. Faptul că am devenit frustrat din cauza deficiențelor celorlalți mă împiedicau pe mine să fac un lucru bun.

Ce altceva aș fi putut face?

Știam că această frustrare, această nerăbdare nu era bună. Dar ce altceva aș fi putut face? M-am gândit la asta. Poate că oamenii erau foarte ocupați, poate că erau copleșiți cu munca, poate că existau motive bune care cauzau asta. Cu această logică, am revenit la un anumit grad de calmitate. Dar asta nu a rezolvat situația; a pus doar un capac la asta, dar la interior era gata să fiarbă din nou la următorul factor de stres – următoarea dată când lucrurile nu mergeau în conformitate cu planul meu.

Eu lucram la acest proiect destul de aproape cu fratele meu mai mic. Faptul că am crescut împreună cu  el, îi cunosc slăbiciunile aproape la fel de bine ca a mele. Știu că devine frustrat, la fel ca mine, atunci când ceilalți nu fac ceea ce trebuie.

Dar, cu cât munceam, nu am observant frustrare. Nu am văzut iritare și nerăbdare. În loc, eu am văzut pace. Nu prin „a fi retras și a nu face nimic” – ci o pace activă care ducea făcea lucrurile fără să se supere. Efectul atitudinii lui era pe departe mai bund decât efectul atitudinii mele. Niciun gust de frustrare. Nicio cerință sau presiune asupra celorlalți. Își continua doar lucrul cum putea el cel mai bine.

Uitându-mă la el, mi-am amintit de Coloseni 3:23,  „Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”

A face lucrurile în felul în care să îi placă lui Dumnezeu.

Asta făcea fratele meu mai mic. Cu toate că noi lucram la exact aceeași sarcină, eu, pur și simplu încercam să termin sarcina. Dar focusul lui era în a face asta într-un mod în care să Îi fie plăcut lui Dumnezeu. El a ales să nu fie de acord cu gândurile de iritare și în loc, să fie răbdător. El a ales să nu fie de acord cu înclinația lui firească de a-i cicăli pe oameni și a le spune că nu muncesc destul de bine – ci în loc să îi rogi cu respect și recunoștință. El s-a asigurat că comportamentul lui era corect în fața lui Dumnezeu și restul s-au aranjat de la sine.

Terminarea sarcinii la timp ar mulțumi oamenii – și mulți dintre ei nici măcar nu ar realiza cât de nerăbdător am fost. Dar o sarcină făcută cu frustrare și nerăbdare nu are cum să Îi placă lui Dumnezeu.

Erau pretinderile mele, mândria mea, și faptul că am vrut să fiu văzut ca fiind bun la această sarcină care au cauzat neliniștea mea. Problema nu era „ceilalți”. Este adevărat că „ceilalți” mi-a dat posibilitatea să mă enervez și să mă frustrez, dar ceea ce eu am făcut cu oportunitatea, a fost decis de alegerile mele.

Eu pot alege să renunț la acest spre-sine-îndreptat mod de gândire și să aleg în loc să Îl urmez pe Isus – schimbându-mi atitudinea așa încât ceea ce eu fac să nu fie bun doar la exterior, ci într-adevăr să fie plăcut lui Dumnezeu.

Este asta oare posibil? Absolut. Știu asta pentru că am văzut-o la fratele meu mai mic.

Și, prin harul lui Dumnezeu, va deveni realitate și în viața mea.