O rutină de seară care funcționează

Era 21:15. Vizionasem un episod dintr-un serial. Spusesem poveștile de seară, mâncasem și gustarea de seară. Era atât de târziu încât unii dintre ei erau deja gata de a doua rundă de gustări. Bebelușul nostru era treaz și scâncea continuu. Și nimeni nu voia să se culce!

Nu a fost de niciun folos că și eu și soțul meu le-am spus, în mod repetat și apăsat copiilor că este ora de culcare; copiii continuau să coboare – le era sete, îi mânca pielea, „Am avut un vis urât,” „Ce a fost sunetul ăla?!” Pur și simplu nu voiau să se culce.

Eram la capătul răbdării. Știam că nu eram egoistă când îi trimiteam să se culce – trecuseră deja două ore de când trebuiau să se culce. Pregătirile de școală din dimineața următoare urmau să fie un coșmar absolut, în special pentru ce mici, dar și pentru cei mai mari, dacă copiii nu se culcau acum.

Dar un lucru mult mai valoros pentru mine era ca ultima lor imagine a mamei lor, înainte să se culce, să fie a unei mame care-i iubea din toată inima, nu a uneia care a cedat nervos.

Blândețe – cuvântul cheie

„Dragă Isuse!” m-am rugat disperată, „Trebuie să mă ajuți! Nu vreau să-mi pierd răbdarea!”

Și aproape imediat mi-a venit în minte versetul „Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii. Domnul este aproape.” Filipeni 4:5.

Asta este! Trebuia să continui să fac ceea ce făceam, dar cu blândețe. Aceasta era cheia – să fac ceea ce trebuia să fac, dar cu blândețe. Știam că nu aveam nicio șansă să fac asta singură – din natură sunt nerăbdătoare, sclifosită și chiar de-a dreptul rea, când sunt dusă până la limitele mele. Știam că îmi provocam copiii la mânie, (Efeseni 6:4) și uram că felul în care vorbeam cu ei, un fel care îi provoca și pe ei. Voiam atât de mult să fiu ascultătoare de acest verset care mi-a venit în minte. „Dragă Isuse, trebuie să mă ajuți!” – era rugăciunea pe care o repetam continuu în interiorul inimii mele. „Ajută-mă să vorbesc adevărul cu dragoste!”

Scrie în Efeseni 4:29-32: „Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.”

Un cuvânt de acțiune

Asta trebuia să fac. Blândețea este un cuvânt de acțiune. Nu este un sentiment fin și gingaș. Blândețea nu-l face pe om să exagereze, ci este o atitudine a gândirii, însoțită de grijă adevărată prin cuvintele și acțiunile mele.

Și tocmai asta am făcut; mai întâi mi-am iertat copiii din inimă. Apoi am realizat cât de prostesc era să fiu frustrată de copiii mei care se comportau ca niște copii normali. Mi-a deschis ochii ca să văd că poate se simțeau nesiguri în acea noapte și aveau nevoie să vadă și să experimenteze din nou dragostea mea.

M-am repetat dată după dată – ferm, dar cu blândețe, până când copiii, unul câte unul, s-au cățărat pe scări, în dormitor. Am simțit în interiorul meu că Isus mi-a întâmpinat nevoia mea și mi-a dat puterea de a fi blândă cu o inimă caldă. Cred că și copiii mei au simțit asta în acea noapte. Fiecare dintre ei s-a reîntors jos ca să-mi dea „o ultimă îmbrățișare”, când lucrurile s-au calmat.

Știu că asta nu va fi ultima dată când mă voi confrunta cu acest scenariu, dar acum am o armă cu care să lupt împotriva nerăbdării și iritației. Sunt extrem de recunoscătoare pentru Evanghelie.